Tradiție vânătorească

Literatura de specialitate și în legătură cu specialitatea cinegetică a constituit, din totdeauna, o sursă de inspirație pentru mulți vânători.
Literatura de specialitate și în legătură cu specialitatea cinegetică a constituit, din totdeauna, o sursă importantă de documentare și de inspirație pentru mulți vânători și pentru nenumărate persoane cu preocupări tangențiale activității. De la lucrări referitoare la întemeierea provinciilor românești și până în zilele noastre, au rămas scrieri de inegalabilă valoare, atât pentru activitate cât și pentru istoria și cultura poporului român.

Mai întâi, cronicarii vremii din sec. XV și XVI au exploatat legenda întemeierii Moldovei, una din cele trei provincii românești, ca fiind ocazionată de o partidă inedită de urmărire a unui bour, cu copoi.
Subiectul de mai sus beneficiază de un tratament aparte în secolul al XVIII-lea, într-o lucrare cu valoare științifică și literară de excepție, intitulată „Descriptio Moldaviae”, a eruditului cărturar umanist Dimitrie Cantemir. Lucrarea a fost scrisă la solicitarea Academiei de la Berlin și cuprinde capitole speciale dedicate animalelor sălbatice și vânătorilor domnești.

În secolul al XIX-lea, mai exact în anul 1874, a fost redactat „Manualul Vânătorului” de Costache C. Cornescu, considerat a fi prima lucrare de pură specialitate. A urmat, în același an, eseul „Pseudo-Kynegheticos” al scriitorului Alexandru Odobescu, apreciat ca monument de artă literară, cu semnificații spirituale profunde despre vânătoare.

În penultimul an al aceluiași secol, Daniil G. Carussy a publicat „Călăuza Vânătorului”, iar în primul an al secolului XX, frații E. C. Gheorghiu și dr. S.C. Gheorghiu au editat „Vânătoarea în România”, carte de referință, cu caracter enciclopedic în domeniul cinegetic. De la început de secol XX, au început să fie editate și reviste în specialitate, cum au fost: „Diana” (1903-1914); „Vânătorul” (1905 și 1909), „Vânătoarea în România” (1915-1916) și alte periodice de mai mică distribuție.

„Revista Vânătorilor” (1919-1948), editată de Uniunea Generală a Vânătorilor din România, și revista „Carpații” (1933-1947), urmate de „Vânătorul” (1948-1953), „Vânătorul și Pescarul Sportiv” (1953-1989), „Vânătorul și Pescarul Român” (1991-2001) și „Vânătorul Român” (2002 – 2006) și din nou „Vânătorul și Pescarul Român” (2006 – ) sunt, de fapt, ipostaze ale aceleiași publicații editate continuu din 1919 încoace, de asociația națională a vânătorilor din România.

În perioada interbelică, România și-a consolidat prestigiul de care se bucura deja în domeniu, prin contribuția esențială a lui Gheorghe Nedici, care a militat pentru înfăptuirea Uniunii Generale a Vânătorilor (1919), a coordonat elaborarea legii pentru protecția vânatului și reglementarea vânătoarei (1921), a colaborat la înființarea Muzeului Național de Vânătoare (1931) și s-a distins ca publicist în specialitate, cu mai multe lucrări printre care monumentala „Istoria vânătoarei și a dreptului de vânătoare” (1940).
Literatura de specialitate și literatura beletristică de inspirație cinegetică au luat amploare extraordinară în această perioadă. Mulți specialiști autentici sau autodidacți și scriitori s-au consacrat ca autori ai unor celebre lucrări de referință sau de artă literară. Numele acestora și al lucrărilor lor ar încărca inutil textul, ca de altfel și încercarea de a selecționa, în continuare, lucrările cu adevărat remarcabile din multitudinea celor elaborate în această perioadă și mai ales după 1950.
Toate susțin însă posibilitățile nelimitate de documentare și de inspirație pentru cei interesați, pe care le oferă cu generozitate atât literatura cinegetică, cât și practica cinegetică în general.

Mitologie
Se cade să subliniem, concis, că în cetatea de piatră a Carpaților României au viețuit strămoșii noștri daci, cei care se intitulau „asemenea lupilor”. Ulterior, sorgintea latină a românilor a fost consfințită prin simbolul lupoaicei capitoline.
Născut sub semnul lupului, poporul român a consacrat acestuia 35 de zile de sărbătoare în decursul unui an calendaristic, ceea ce spune mult în privința legăturii afective cu specia.

Descoperim însă similitudini tulburătoare și între mitologia română și mitologiile franceză și italiană, în privința ursului, un alt mare giuvaer al codrilor noștri. Ziua de 2 februarie „Stratenia” are aceeași semnificație cu „chandeleur” din Franța ori „candelora” din Italia. Cerbul, regele încoronat al munților noștri, este și el prezent în cântecele și datinile străvechi, în heraldica și în mitologia românească, asemenea multor altor și altor specii de vânat.

Depășind cu înțelepciune situațiile trecătoare, uneori conflictuale, și prejudecățile vremii, poporul român a știut să prețuiască și chiar să divinizeze viețuitoarele, inclusiv pe cele aparent potrivnice intereselor sale de mult dispărute din alte părți ale Europei. Relieful fragmentat, climatul general și solul fertil al României au determinat, la rândul lor, existența unei extraordinare biodiversități vegetale și animale, favorabile vieții sălbatice.

Pe fondul acestor binecuvântate condiții de mediu, legătura afectivă dintre poporul român și sălbăticiunile României, exemplificată din plin în istoria cultă și cea poporană, ca de altfel și în mitologia autohtonă, și-a spus convingător cuvântul. Consecvenți acestor convingeri ce vin din trecut, așadar unei concepții tradiționale despre vânat și vânătoare, garantăm generațiilor viitoare moștenirea primită de la înaintași. Acesta a fost și rămâne crezul generațiilor de manageri și vânători contemporani.

Expozițiile de vânătoare
De fapt, expozițiile de trofee de vânat dobândite prin vânătoare au reprezentat o altă modalitate de continuare a instruirii vânătorilor în privința calității acestor trofee, care reflectă relativ corect atât valoarea genetică și vigurozitatea vânatului purtător, cât și evoluția acestora în timp.

Din 1930, de la Leipzig și până în prezent, România a participat la cele mai importante expoziții internaționale și mondiale de vânătoare, bucurându-se constant de un loc fruntaș în privința numărului de medalii de aur dobândite și, mai ales, în privința recordurilor mondiale omologate. Astfel:
• Leipzig, în 1930, a dobândit trei recorduri: de cerb (K. Kosch), de căprior (E. Witting) și de mistreț;
• Berlin, în 1937, a dobândit două recorduri: de capră neagră (141,10 pct. C.I.C. – A. Hesshaimer) și de blană de urs (G. Kornis);
• Florența în 1964, a dobândit încă două recorduri mondiale: la mistreț (138,28 pct. C.I.C. – E. Fazecaș) și la blană de urs (414 pct. C.I.C. – I. Sima);
• Novi Sad, în 1967, a dobândit inegalabilul record mondial la craniu de pisică sălbatică (de 21,40 pct. C.I.C. – I. Anton), dar și noi recorduri: la cerb comun (243,17 pct. C.I.C. – I. Manelescu), la craniu de urs (64,10 pct. C.I.C. – V. Grigoriu) și la craniu de lup (43,90 pct. C.I.C.);
• Budapesta, în 1971, a dobândit trei noi recorduri mondiale: la craniu de urs (65,75 pct. C.I.C. – I. Manelescu) și la craniu de lup (44,17 pct. C.I.C. – V. Grigoriu);
• Torino, în 1972 și în 1973, prezența României a fost elogiată pentru valoarea trofeelor nou dobândite prezentate;
• Ceske – Budejovice, în 1976, România a primit medalia onorifică, omologând încă două noi recorduri mondiale: la craniu de urs (66,15 pct. C.I.C. – I. Grama) și la blană de urs (465,28 pct. C.I.C. – N. Ceaușescu);
• Marsilia, în 1977, România a înregistrat doar rezultate remarcabile, fără a omologa alte noi recorduri;
• București, în 1978, a dobândit încă un record mondial, la blană de urs (598,53 pct. C.I.C. – N. Ceaușescu);
• Nitra, în 1980, România a primit medalia „secera de aur” cu diplomă, omologând încă două noi recorduri ale expoziției: la colți de mistreț (144 pct. C.I.C. – N. Ceaușescu) și la blană de lup (172,64 pct. C.I.C. – G. Grigorea);
• Plovdiv, în 1981, România a ocupat locul 2 după țara gazdă, ca număr de medalii obținute, dar a dobândit și recordul mondial la cerb (261,25 pct. C.I.C. – N. Ceaușescu);
• Brno, în 1985, România a mai omologat alte patru recorduri mondiale: la blană de urs (687,79 pct. C.I.C. – N. Ceaușescu), la craniu de urs (68,30 pct. C.I.C. – N. Ceaușescu), la blană de lup (180,02 pct. C.I.C. – N. Goicea) și la craniu de lup (44,68 pct. C.I.C. – G. Grigorea);
• Nürenberg, în 1986, România a omologat un nou record: la craniu de lup (45,30 pct. C.I.C. – N. Șelaru) dar numai național;
• București, în 1997, România a omologat, alte două noi recorduri mondiale: la craniu de urs (69,47 pct. C.I.C. – O.S.P. Bârgăului) și blană de lup (186,17 pct. C.I.C. – N. Goicea).

Palmaresul menționat concis reliefează cât se poate de convingător locul României în ierarhia mondială a valorii trofeelor de vânat, motiv de mândrie națională și stimulare a interesului vânătorilor pentru vânat de calitate.

Muzeele de vânătoare
În și mai mare măsură decât expozițiile de vânătoare, care au fost organizate periodic, muzeele de vânătoare, care sunt instituții cu caracter permanent, și-au adus contribuția la educarea vânătorilor, dar și a altor persoane interesate și a publicului larg, în domeniul cinegetic.

Muzeele au avut și au menirea de a reliefa atât istoria vânătorii, cât și preocupările actuale ale managerilor și vânătorilor în privința vânatului, a metodelor și a mijloacelor de vânătoare.

În România, un astfel de Muzeu de vânătoare, al doilea de acest gen din Europa, a fost organizat în pavilioanele din Parcul Carol I, în anul 1931. Din păcate, în 1940 acest muzeu a fost distrus într-un incendiu de proporții, dispărând o dată cu trofeele și alte exponate de valoare cinegetică inestimabilă. În 1996, ca urmare a insistențelor reprezentanților A.G.V.P.S. din România, s-a organizat la Posada-Sinaia un alt muzeu național de vânătoare, mai întâi sub patronajul Ministerului Culturii, apoi cedat administrației Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva.

Acest muzeu, reunește într-un singur loc un număr impresionant de trofee de vânătoare din Carpați, arme de panoplie, tablouri, sculpturi și alte obiecte de artă ale patrimoniului cinegetic. De asemenea, muzeul abordează simbolic și alte tematici, cum ar fi istoria cinegeticii din România, precum și istoria metodelor și mijloacelor de vânătoare etc.

Recomandam

A.G.V.P.S. din România

Constituie principalul partener de dialog competent la nivel naţional, în probleme de vânătoare și de pescuit recreativ/sportiv, și singura organizație neguvernamentală în profil cinegetic și halieutic recunoscută internațional de Consiliul Internațional al Vânătorii și al Protecţiei Vânatului (C.I.C.), din anul 1930, de Confederația Internațională de Pescuit Sportiv (C.I.P.S.), din anul 1957, și de Federația Asociațiilor de Vânătoare și Conservare a Faunei Sălbatice din Comunitatea Europeană (F.A.C.E.), din anul 2000. În această dublă calitate, A.G.V.P.S. din România constituie veriga de legătură și susținere a intereselor asociațiilor locale și a membrilor acestora în relațiile cu autoritatea statului și cu organismele internaționale, în profil.

A.G.V.P.S. din România are calitatea de persoană juridică de utilitate publică și de drept privat, apolitică, fără scop lucrativ, cu patrimoniu propriu, distinct și indivizibil
© A.G.V.P.S. 2021. Toate drepturile rezervate.
GDPR   |   Mentiuni legale   |   by CREA