De ce vânăm?

Dacă nu le vom putea găsi noi satisfăcătoare, cu greu vom putea fi convingători, în discuțiile purtate pe această temă, cu opozanții vânătorii.
Vânăm, fără îndoială, pentru menținerea echilibrului agro-silvo-cinegetic, în limitele sporului populațional, transmis nouă (vânătorilor) sub formă de cote de recoltă, de autoritatea publică centrală a statului în domeniu. Vânăm, așadar, durabil, cu aprobarea și sub controlul autorităților publice centrale care răspund de vânătoare și de mediu. Vânăm preponderent selectiv, aducându-ne astfel contribuția la conservarea și chiar la îmbunătățirea calității populațiilor de vânat. Facem acest lucru în calitate de vânători calificați, printr-un examen susținut și promovat cu ocazia dobândirii calității de vânător.

Practicăm, deci, vânătoarea în cunoștință de cauză, pe cheltuială proprie, scutind statul de plata unor sume importante de bani pentru eventuala angajare a unor profesioniști care să facă, în lipsa noastră, același lucru.
Iată un răspuns care poate fi apreciat teoretic ca fiind complet și convingător chiar și pentru „verzi”. Nu este însă așa. „Verzii” insistă să afle un răspuns tranșant la întrebările: De ce vânăm? Care este motivația interioară a acestei îndeletniciri? O facem din plăcere sau din necesitate? Răspunsul nu poate fi deloc simplu, fiindcă s-ar risca interpretarea eronată a acestuia, în defavoarea vânătorilor.

Vânăm, în principal, din dorința menținerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, artificial și riguros stabilit. Această necesitate nu poate fi pusă la îndoială, deoarece altfel, fără extragerea surplusurilor populaționale, s-ar produce un haos în activitatea de gestionare rațională a vânatului și în echilibrul instabil și temporar stabilizat artificial de OM în natură. Haosul ar conduce, în final, la sărăcirea faunei sălbatice și chiar a biodiversității. Necesitatea poate să nu fie însă conștientizată de absolut toți vânătorii.
Motivele practicării activității de vânătoare, de către aceștia din urmă, sunt foarte diverse:
• Unii o fac din plăcerea de a petrece, motivat și activ, o parte din timpul liber în mijlocul naturii; motivația vânătorului este determinată într-un astfel de caz, de „excursia” făcută și de actul vânătorii în sine, generator de emoții intense spre care orice bărbat are o pornire lăuntrică, ancestrală; natura și vânătoarea, împreună, îi poate capacita pe vânători într-o asemenea măsură, încât să uite de toate problemele cotidiene; aceasta, adăugat la efortul fizic făcut, constituie pentru ei un important și eficient mijloc de „reîncărcare a bateriilor” organismului; toate, la un loc, constituie motive suficiente pentru părăsirea temporară a comodității oferite de căminul familial;
• Alți vânători, care se respectă și respectă în egală măsură vânătoarea, o fac pentru „arta vânătorii din pasiune”; aceștia sunt motivați mai mult de modul în care dobândesc vânatul, nu de cât anume vânat dobândesc; ei sunt capacitați de tehnica vânării și urmăresc perfecțiunea actului în sine, neinteresându-i prea mult rezultatul vânătorii;
• Sunt și vânători care practică vânătoarea din dorința de a dobândi, cu orice preț, vânat cât mai mult, chiar în condițiile în care fac rabat de la etica practicării activității; prin această fază trec foarte mulți dintre vânătorii începători, insuficient școlarizați; din păcate, unii rămân cu această pornire anormală toată viața;
• Puțini dintre „vânători” merg la vânătoare pentru a ucide vânatul, încălcând sfidător orice regulă de etică vânătorească; între ei și braconieri nu este prea mare deosebire, afară de faptul că unii acționează la limita legii, iar alții în afara ei;
• Există și vânători, puțini la număr, care practică vânătoarea pentru șansa de a studia vânatul, interesându-i în mai mare măsură observațiile asupra acestuia, ecologice și etologice, decât rezultatul vânătorii; sunt în general vânători care cunosc atât de mult despre comportamentul vânatului, încât actul vânătorii devine prea facil și prea puțin interesant, comparativ cu acumularea, în continuare, de cunoștințe în domeniu;
• O altă categorie de vânători, în general mai nevoiași sau mai gurmanzi, vin la vânătoare pentru vânatul pe care-l pot prelua în bucătăria proprie; aceasta a fost și rămâne încă o motivație puternică pentru practica vânătorii, indiferent dacă vrem să o recunoaștem sau nu;
• În sfârșit, sunt și vânători care merg la vânătoare pentru masa sau focul de la final de zi, justificate de buna dispoziție și de atmosfera descătușată de constrângerile cotidiene cu care aceasta se încheie; în astfel de situații, când se lasă frâu liber imaginației și comunicării sincere, se transmit cel mai instructiv cunoștințele, obiceiurile și tradițiile vânătorești; pentru mulți vânători, sfârșitul zilei de vânătoare contează cel mai mult.

Iată câteva dintre motivațiile concrete ale interesului vânătorilor pentru practicarea vânătorii. Probabil că sunt departe de a fi epuizate, deoarece acestea sunt cu mult mai nuanțate și pot domina mai multe deodată același vânător.

Le place sau nu „opozanților vânătorii”, acestea sunt, în general, motivele reale pentru care vânătorii vânează, bineînțeles în limitele și în condițiile menționate. Din aceste motive, vânătoarea a fost și este încă îndrăgită. Vânătoarea nu este, așadar, nici simplu sport, nici activitate pur rațională și nici nu dăunează, așa cum este acum practică, în vreun fel naturii.

Deși vânează din motive diverse – unele criticabile nu numai din partea „verzilor” ci și a semenilor – vânătorii fac în general, pe cheltuiala proprie, un lucru util faunei de interes vânătoresc, echilibrului în natură și societății. Acesta este lucrul cel mai important și de netăgăduit. Cu o singură condiție, și anume ca vânătoarea să se practice durabil, lucru care depinde de capacitatea managerilor în domeniu și de eficiența luptei antibraconaj.