Istoric

Începuturile organizării vânătorești din România, în asociații vânătorești locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX.
Începuturile organizării vânătorești din România, în asociații vânătorești locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Prima societate autentică de vânătoare a fost înregistrată în România, la București, în anul 1870. A urmat constituirea altor și altor societăți locale de vânătoare, după preocupările europene în domeniu, din acea perioadă. Dintre noile societăți de vânătoare înființate, reamintim doar „Uniunea Vânătorilor din Brașov” și „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, ambele fondate în același an, 1883.

Chiar dacă începuturile organizării vânătorești din țara noastră au devansat, la acea vreme, multe inițiative similare din alte țări europene, constituirea unei Uniuni Naționale a Vânătorilor din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanții societăților de vânători din fostele provincii românești au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate națională de intervenție eficientă pe lângă autorități, în scopul susținerii intereselor comune ale tuturor vânătorilor din țara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătorești din România, întru înnobilarea pasiunii vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora și prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când și cum permitea legea.

De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înființarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmați de același ideal, se constituia, și la București, în 5-7 iunie 1919, „Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuți, ființa, după cum s-a precizat deja, „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein).

Constituirea unei singure Uniuni Naționale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca și realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de „incidentul Scraba”, care a pus în pericol, pentru moment, realizarea unirii. Totuși, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegați ai societăților de vânătoare din întreaga țară, ai „Societății pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” și ai „Societății pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârșit, fuziunea.

Data de 5 iunie 1919 reprezintă așadar momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naștere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”.

Evenimentul fuziunii, care se înfățișa ca o binemeritată răsplată a statorniciei și încrederii celor ce au trudit cu pasiune în acest sens, era însă umbrit de intenția unor uzurpatori, care au reușit să creeze, în același an 1922, o pseudo-uniune paralelă, cu aceeași denumire și același organ de presă. În România au existat așadar, pentru o perioadă scurtă de timp, două Uniuni Generale ale Vânătorilor, ambele cu sediul în București, fiecare dintre acestea având ca organ de presă „Revista Vânătorilor”.

Pentru clarificarea situației, caracterizate la acea vreme ca fiind de „echivoc nesănătos”, a fost necesară intervenția promptă a statului, mai întâi prin Legea promulgată cu Decretul Regal nr. 1393/29 Martie 1923, apoi prin Deciziunea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, nr. 53350 din 14 iunie 1923. Legea, împreună cu „Statutele Uniunii Generale a Vânătorilor din România”, prin care se recunoștea personalitatea juridică a Uniunii, a fost votată la 5 martie 1923 în Adunarea Deputaților și la 8 martie 1923 în Senat, fiind promulgată la data de 29 martie 1923.

În continuare, prin Deciziunea menționată, Ministrul Agriculturii și Domeniilor a dispus desființarea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu sediul în București, Calea 13 Septembrie nr. 85 și a publicației acesteia „Revista Vânătorilor”, lăsând în ființă doar „Uniunea Generală a Vânătorilor din România” cu sediul în București, Bulevardul Carol nr. 30 și organul de presă al acesteia, intitulat tot „Revista Vânătorilor”.

Odată cu publicarea Legii și Deciziunii despre care s-a făcut vorbire, a fost definitivat unitar cadrul constituțional și juridic necesar organizării vânătorilor și desfășurării activității vânătorești în România.

Încă de la început, Uniunea Generală a Vânătorilor din România s-a bucurat de un prestigiu aparte, sub „Înaltul Patronaj” al membrilor Familiei Regale. M.S. George al Greciei și A.S.R. Principele Nicolae au fost nominalizați, pentru o anumită perioadă de timp, ca Înalți Președinți de Onoare ai Uniunii. Însuși M.S. Regele Ferdinand I, vânător pasionat și de mare ținută etică, și-a găsit timp pentru a se adresa, în mod repetat, membrilor Uniunii pe care familia Regală a continuat să o patroneze.

În condițiile arătate, nu pare deloc întâmplătoare înființarea Consiliului Internațional de Vânătoare (C.I.C.) în anul 1931, din inițiativa datată 1928, a reprezentanților a patru țări europene, printre care și România, alături de Franța, Cehoslovacia și Polonia. Cursul evenimentelor interbelice și al războiului care a urmat au influențat, în mică măsură, organizarea vânătorească din țara noastră.

De abia în anul 1945, după evenimentele surprinzătoare de la 23 august, conducerea Uniunii Generale a Vânătorilor din România a fost regândită și preluată, pentru scurt timp, de un Consiliu nou, al cărui președinte a fost întronat Mihail Sadoveanu.

A urmat anul 1948, cunoscut ca an al unor profunde transformări politice impuse din exterior, când Uniunea Generală a Vânătorilor din România a fost desființată, în locul acesteia fiind înființată, prin Decretul 211/1948, Asociația Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R.), persoană juridică, de utilitate publică. Asociația Generală a Vânătorilor din România a moștenit astfel, prin lege, membrii, patrimoniul privat, precum și celelalte drepturi și obligații ale fostei Uniuni Generale a Vânătorilor din România, fiind succesoarea de plin drept a acesteia.

Cinci ani mai târziu, în anul 1953, Asociația Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S. din România), alipindu-i-se acesteia și asociațiile și societățile private de pescari sportivi.

În concordanță cu împărțirea teritorială din acea perioadă, membrii vânători și pescari sportiv ai A.G.V.P.S. din România erau organizați în filiale regionale cu personalitate juridică, la rândul lor împărțite în filiale raionale. Caracterul asociației și al patrimoniului acesteia a rămas, în continuare, 100% privat.

Anul 1968, prin noua împărțire administrativ-teritorială a țării în județe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociații județene (39) și din municipiul București (6) ale vânătorilor și pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziții administrative, în condițiile respectării întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954.

Toate reglementările legale care au urmat cu privire la vânătoare, la pescuitul sportiv și la portul armelor au nominalizat consecvent și au instituționalizat astfel A.G.V.P.S. din România, fiind mai apoi definită cu claritate, prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca „organizație obștească, cu personalitate juridică și cu statut propriu”.

După evenimentele din decembrie 1989, mai multe filiale și chiar grupe ale unor asociații județene de vânătoare și pescuit sportiv s-au desprins din asociațiile mamă și s-au constituit, cu acordul adunărilor generale și în baza prevederilor Legii nr. 21/1924, ca persoane juridice distincte, cu patrimoniu propriu, privat și indivizibil. De asemenea cuprinde cluburi de pescuit sportiv și membri individuali. Au urmat și alte constituiri de asociații ale vânătorilor, ale pescarilor sportivi și ale vânătorilor și pescarilor sportivi, pe principiul liberei asocieri și în baza prevederilor Legii nr. 21/1924 sau ale Ordonanței nr. 26/2000, dintre care foarte multe s-au afiliat la A.G.V.P.S. din România. Urmare a acestei situații, A.G.V.P.S. din România cuprinde în prezent peste 140 de asociații ale vânătorilor și/sau pescarilor sportivi cu sediile în București, în reședințele de județe și în multe alte municipii și localități. Majoritatea acestor asociații și cluburi legal constituite, care cuprind peste 80% din numărul vânătorilor și pescarilor recreativi, din țara noastră sunt afiliate la A.G.V.P.S. din România, la care au aderat și membri vânători ai asociațiilor vânătorești neafiliate.

A.G.V.P.S. din România a fost așadar recunoscută și instituționalizată, în timp, prin lege. Ultima oară, prin prevederile Legii fondului cinegetic și a protecției vânatului nr. 103/1996, ocazie cu care i s-au enumerat și atribuțiile pe care le-a avut și le are în ceea ce privește reprezentarea organizațiilor vânătorești la nivel național și internațional. De asemenea, A.G.V.P.S. din România a primit, prin prevederile aceleiași legi, dreptul de a-și adapta propriul Statut la prevederile acesteia, fără vreo cenzurare din partea statului, ceea ce a însemnat, fără îndoială, o recunoaștere deschisă a meritelor sale de până atunci. În plus, A.G.V.P.S. din România a fost recunoscută din nou, prin H.G. nr. 259/22.02.2001, ca fiind de utilitate publică.

Din păcate, din interese politice de moment, A.G.V.P.S. din România a fost ștearsă din prevederile legilor privind vânătoarea, pescuitul și armele de foc începând din anul 2001, probabil ca reacție la opoziția manifestată de conducerea acesteia față de intențiile abuzive de „privatizare” forțată a fondurilor de vânătoare și pescuit recreativ, cu repercusiuni previzibile asupra intereselor și patrimoniului asociațiilor tradiționale afiliate la A.G.V.P.S.

Recomandam

A.G.V.P.S. din România

Constituie principalul partener de dialog competent la nivel naţional, în probleme de vânătoare și de pescuit recreativ/sportiv, și singura organizație neguvernamentală în profil cinegetic și halieutic recunoscută internațional de Consiliul Internațional al Vânătorii și al Protecţiei Vânatului (C.I.C.), din anul 1930, de Confederația Internațională de Pescuit Sportiv (C.I.P.S.), din anul 1957, și de Federația Asociațiilor de Vânătoare și Conservare a Faunei Sălbatice din Comunitatea Europeană (F.A.C.E.), din anul 2000. În această dublă calitate, A.G.V.P.S. din România constituie veriga de legătură și susținere a intereselor asociațiilor locale și a membrilor acestora în relațiile cu autoritatea statului și cu organismele internaționale, în profil.

A.G.V.P.S. din România are calitatea de persoană juridică de utilitate publică și de drept privat, apolitică, fără scop lucrativ, cu patrimoniu propriu, distinct și indivizibil
© A.G.V.P.S. 2021. Toate drepturile rezervate.
GDPR   |   Mentiuni legale   |   by CREA