Colonizări cu vânat

Legea națională în domeniul cinegetic, adaptată convențiilor internaționale în materie, impune în cazul speciilor alohtone un studiu prealabil amănunțit privind posibilul impact de mediu și aprobarea acestuia de către Autoritatea publică centrală în domeniu, mai înainte de demararea acțiunii de colonizare.
Consecvenți principiului utilizării terenului la capacitate, inclusiv din punct de vedere cinegetic, în România s-au practicat, începând încă din secolul XV, populări cu anumite specii de vânat. Scopurile urmărite pot fi sintetizate după cum urmează:
• Pentru întemeierea unor populații de vânat autohton, acolo unde acesta a dispărut cu mulți ani în urmă;
• Pentru împrospătări de sânge;
• Pentru sporirea productivității unor terenuri, în scopul exploatării lor mai intense din punct de vedere vânătoresc.

Toate aceste populări au fost justificate la vremea lor, fiindcă au răspuns unor interese recreativ-sportive, economice sau pur și simplu științifice. Sunt încă justificate și acum, dar numai atunci când este vorba de populări cu specii care au existat, deoarece în genere aceste specii nu afectează echilibrul natural. Cu totul altfel se pune problema aclimatizării unor specii străine, față de care se manifestă în prezent reticență tocmai din astfel de considerente.

Legea națională în domeniul cinegetic, adaptată convențiilor internaționale în materie, impune în cazul speciilor alohtone un studiu prealabil amănunțit privind posibilul impact de mediu și aprobarea acestuia de către Autoritatea publică centrală în domeniu, mai înainte de demararea acțiunii de colonizare.

Trecând peste populările de mai mică anvergură întreprinse încă din secolul XV cu fazani și din secolul XVI cu cerbi comuni, peste studiile prealabile necesare eventualelor populări, peste necesitatea pregătirii terenului în vederea colonizării prin combaterea dăunătorilor naturali și ajutarea cu hrană a nucleului colonizat, peste monitorizarea evoluției acestui nucleu și peste selecția care se impune la început, vom aborda concis principalele populări/colonizări efectuate în România și rezultatul acestora.

Populările cu fazani
Primele colonizări despre care au rămas mărturii scrise datează din anul 1475, localizate în vestul țării. Este posibil ca astfel de colonizări să fi fost chiar mai vechi. În sudul țării nu s-au practicat însă decât după anul 1900.
Din acele vremuri, fazanul s-a colonizat cu intermitențe până în zilele noastre, în multe stațiuni considerate propice speciei.

Încă din perioada interbelică și mai ales după 1950, practica a luat un avânt neașteptat deoarece specia, folositoare agriculturii, s-a dovedit extrem de atractivă pentru vânători. În plus, pare să fi contribuit esențial la protecția altor specii de vânat, prin atragerea preocupărilor vânătorești asupra acesteia.

O dată cu creșterea, an de an, a cifrei colonizărilor, s-au dezvoltat și modernizat crescătoriile destinate înmulțirii speciei și, totodată, a crescut exportul de fazani, apreciați în străinătate pentru calitățile lor de foarte buni zburători. Această situație s-a menținut până de curând, când din cauza scumpirii furajelor și scăderii interesului pentru importul fazanilor din România, activitatea de creștere și de populare a fazanilor a intrat într-o ușoară recesiune.
S-a putut constata în schimb că populațiile din libertate, îndeosebi cele localizate în stațiuni favorabile, au prosperat și au devenit autopropagative, fără a mai necesita din partea omului decât o ușoară ocrotire și îngrijire în timpul iernii. Esențială pare să fie protecția făzănițelor și ajutorarea fazanilor din libertate cu hrană complementară în perioada critică, cu zăpadă din abundență.
Din contră, populările cu pui de fazani proveniți din părinți ținuți de multe generații în crescătorii pare să devitalizeze, prin încrucișare, populațiile viguroase din libertate.
Asupra acestui aspect, ca de altfel și asupra experienței altor țări în privința unor astfel de populări cu vânat din crescătorii, în cantități exagerate pentru a se asigura succesul acțiunilor vânătorești și tablouri impresionante de vânat, va trebui să reflectăm cu mai multă profunzime în viitor, în interesul vânatului și al perenității vânătoarei.

Populările cu cerbi comuni
Pe la începutul secolului al XVI-lea au devenit la modă în Transilvania, după exemplul unor țări din Europa Centrală, parcurile de vânătoare cu cerbi carpatini și cu zimbri. Astfel de parcuri, delimitate prin împrejmuiri confecționate din material lemnos, relativ dense în vestul și centrul țării, erau amplasate în interiorul pădurilor sau în apropierea castelelor, pentru a fi mai ușor de păzit și de administrat. Ele au fost populate cu cerbi proveniți, în general, din Ungaria și Austria și au fost destinate, la rândul lor, înmulțirii și colonizării acestora în libertate.
Între diversele populații autohtone de cerbi și populațiile întemeiate prin colonizări din parcuri, a urmat ulterior, intense schimburi populaționale, favorizate de raza mare de activitate a speciei.
În ciuda războaielor frecvente din secolele care au urmat primelor colonizări și braconajului greu de stăpânit atunci, cerbii s-au înmulțit în așa măsură încât au ocupat aproape toate suprafețele de munte propice lor.
Au urmat mulți ani în care cerbul a fost mai mult sau mai puțin ocrotit și îngrijit doar în zona de munte, considerată singura adecvată pentru specie. De abia în perioada 1970-1980 a fost organizată o nouă acțiune de repopulare cu cerbi capturați din libertate, de această dată în Câmpia de Sud a țării.
Populațiile înființate, deși nu sunt foarte stabile față de loc și nici foarte reprezentative ca efective, sunt totuși de foarte bună calitate, inclusiv din punct de vedere al valorii trofeelor. La această situație pare să fi contribuit atât fondul genetic valoros al exemplarelor capturate selectiv și „amestecul de sânge” realizat între cerbi proveniți din zone foarte diverse ale țării și din Bulgaria, cât și hrana găsită aici din abundență.

Populările cu cerbi lopătari
Au fost demarate la începutul secolului al XVII-lea, cu exemplare provenite din parcuri, apoi repetate periodic, deoarece după ce păreau să se fi aclimatizat, dispăreau din cauza lupilor și braconajului.
Acum ne este clar că lopătarul nu poate conviețui cu lupul, mai ales fiindcă habitatul acestuia din urmă se suprapune peste zonele cu strat gros de zăpadă.
În Câmpia de Vest a țării, în Câmpia Română și chiar în zona Dealurilor Dobrogei s-au stabilizat totuși nuclee viabile, dar izolate, de cerbi lopătari, care reușesc să facă local concurență serioasă cervidelor autohtone.

Populările cu mufloni
Au fost colonizați pentru prima dată în parcuri, în anul 1866, în Transilvania. Din parcuri a ajuns repede în libertate, inclusiv în Munții Retezat unde au fost colonizați în anul 1926. Indiferent dacă pentru scurte perioade de timp au părut să se adapteze, muflonii nu au putut supraviețui din cauza lupilor, câinilor, șacalilor și posibil braconajului.

Populările cu iepuri de vizuină
Au fost colonizați cu teamă, la începutul secolului XX, în Moldova. Teama provenea de la istoria înmulțirii exagerate a speciei în alte biotopuri în care fusese introdus, devenit ulterior plagă pentru agricultură și silvicultură.
În condițiile țării noastre lucrurile au evoluat însă altfel. Nucleul populat inițial în zona Iașului a rămas restrâns, cu căderi exagerate, până aproape de dispariție, în repetate rânduri. Nici nucleele mici, întemeiate în centrul și în sudul țării, nu au avut alte șanse de reușită. Două par să fi fost cauzele principale: existența prădătorilor mici care-i atacă în vizuini (în principal jderul și dihorul) și bolile comune iepurelui, mai agresive în mediul subteran și mai umed în care trăiesc. Din motivele de mai sus, iepurele de vizuină nu pare să aibă un viitor prea sigur în România.

Populările cu căpriori
Au fost demarate înainte de 1960, ca urmare a dispariției speciei din Câmpia Română și împuținării acesteia în alte zone, după cel de-al doilea război mondial.
Populările s-au efectuat cu iezi capturați din libertate, crescuți temporar pe lângă gospodăriile paznicilor de vânătoare și ale vânătorilor din mediul rural.
Exemplarele populate și urmașii acestora au ocupat repede pădurile din zonele de joasă altitudine, din Lunca și chiar din Delta Dunării, unind nucleele instalate cu populațiile din libertate. Ulterior s-au adaptat și viețuirii exclusiv în terenurile agricole și, greu de explicat, lipsei de apă din zonele foarte afectate de secetă.
Rezultatul amestecului de sânge, al exemplarelor de proveniență foarte diferită, a condus la întemeierea unor populații deosebit de viguroase, inclusiv din punct de vedere al valorii trofeelor. Recordul național al României, de peste 211 puncte C.I.C., provine dintr-o astfel de zonă situată în sudul țării.

Populările cu capre negre
Cu rezultat de-a dreptul spectaculos, ca de altfel și în cazul populării căpriorului, s-au finalizat acțiunile de colonizare cu capră neagră, efectuate în perioada 1970-1980, în unele zone muntoase cu condiții prielnice, din care specia fie dispăruse, fie nu fusese semnalată niciodată. De asemenea, au fost populate cu capre negre și anumite zone muntoase în care densitatea acestora scăzuse drastic.
Rezultatele au surprins specialiștii atât în privința evoluției excepționale a efectivelor nucleelor populate, cât și în privința valorii trofeelor. Condițiile mai bune de hrănire, lipsa prădătorilor naturali și, cu certitudine, amestecul de sânge și-au spus, și în cazul acestor populări, cuvântul.

Populările cu marmota alpină
A fost singura specie alohtonă populată în România după cel de-al doilea război mondial. Deși se susține contrariul, este greu de crezut că specia ar fi existat și dispărut, fără nici un fel de urme, din Carpații României.
Colonizarea, deși încununată de un succes surprinzător, nu poate fi foarte sigură pe termen lung. Este prematur de tras încă concluzii, dacă nu va fi monitorizată cu atenție evoluția nucleelor instalate în trei masive muntoase din țară (Retezat, Făgăraș și Rodnei) și nu vor fi ținuți în frâu prădătorii naturali, în zona coloniilor. De asemenea, dacă nu se va reuși crearea de rezervații, în care pășunatul să fie interzis, în preajma coloniilor de marmote. Pe termen lung, marmota din Carpații României ar putea fi favorizată de fenomenul încălzirii climei în limite rezonabile.

Populările cu iepuri de câmp
Deși nu erau necesare decât măsuri de ocrotire și îngrijire a speciei, au fost totuși practicate în unele terenuri în care efectivele se reduseseră exagerat, din cauza prădării, bolilor și/sau braconajului. Eficiența unor astfel de populări este dificil de apreciat. Un lucru este însă cert: după 1990 efectivele de iepuri au prosperat vizibil, chiar în condițiile unei prădări mai accentuate. Meritul pare să revină îmbunătățirii condițiilor de mediu, ca urmare a reconsiderării concepției de folosire intensivă a terenurilor cu destinație agricolă. Lăsarea terenului pârloagă și extinderea culturilor cu plante industriale s-ar putea să influențeze însă, în mod negativ, dinamica preconizată.
Castorul este cea mai recent repopulată specie, în centrul și vestul țării. După urmele lăsate, popularea se poate considera deja reușită. Nu ar fi motive să se întâmple altfel. Rămâne de urmărit evoluția nucleelor populate.

În legătură cu repopularea zimbrilor, dropiilor și cocoșilor de mesteacăn sunt doar proiecte în curs de demarare. Toate aceste specii sunt încă semnalate în fauna țării: zimbrii în țarcuri, dropia temporar în vestul țării, venită din Ungaria, și în Dobrogea, trecută probabil peste Dunăre din Ucraina, iar cocoșii de mesteacăn în munții Maramureșului, dar și în zona limitrofă din județele Suceava și Bistrița.

Aceste specii, scoase de mult timp de pe lista speciilor de interes vânătoresc, vor mai rezista în condițiile de mediu existente acum în locul fostelor biotopuri naturale și vor supraviețui, probabil temporar, în efective reduse, sub atenta îngrijire a omului.
Nu putem încheia tratarea acestui subiect fără să reamintim autocolonizările constatate, prin expansiune de areal, în ultimii 50 de ani.
Guguștiucul a venit dinspre Asia, urmat fiind la scurt timp, de șacalul auriu.
Ambele specii au evoluat spectaculos la început, ca ulterior efectivele acestora să se stabilizeze, inclusiv prin vânătoare. Expansiunea șacalului auriu spre nord, extrem de dăunătoare pentru vânatul mic, pare să fie limitată de prezența lupului. La rândul lui, ține la niveluri reduse efectivele de vulpi și de pisici sălbatice din zonele ocupate.
O altă specie semnalată după 1950 în România a fost câinele enot, venit dinspre Ucraina în Delta și în Lunca Dunării, de unde și-a extins arealul și în zona de câmpie. Efectivele speciei se mențin însă reduse.

Spre deosebire de aceste trei specii bizamul a avut o dezvoltare explozivă după pătrunderea pe teritoriul României, prin expansiune dinspre Centrul Europei. Acum, după un număr apreciabil de ani, pare să-și fi găsit un echilibru stabil în raport cu fauna autohtonă. Efectivele speciei se mențin la un nivel rezonabil, chiar mai mic decât cel la care ar putea deveni dăunătoare.
Iată, așadar, colonizările efectuate ori petrecute în decursul timpului în România, mult mai rezonabile și mai puțin deranjante pentru speciile autohtone decât în alte țări.
Probabil că, în viitor, schimbările climatice care se întrevăd vor antrena anumite succesiuni în fauna autohtonă, context în care colonizările vor trebui regândite ecologic, în întâmpinarea influențelor naturii asupra acesteia.

Cote anuale de recoltă
După cum s-a anticipat deja, vânătoarea constituie o activitate rațională, prin intermediul căreia se pune în valoare, pe termen lung, o resursă naturală regenerabilă.
Pentru a exploata durabil vânatul, în interesul societății și al vânătorilor care sunt direct interesați de asigurarea perenității activității, prelevarea unei anumite cote din acesta se face strict în limitele surplusului populațional, stabilit prin metode și mijloace cu pretenții științifice. Acest lucru nu se face însă de către vânători – care ar fi tentați să fie subiectivi, fie din dorința de a vâna pe moment mai mult, fie din dorința de a lăsa în natură un efectiv exagerat de reproducători cu gândul la ziua de mâine – ci de către managerii activității cinegetice.
În final, calculele și propunerile de cote anuale de recoltă, efectuate profesional de acești manageri pentru fiecare populație de vânat, din fiecare fond de vânătoare în parte, sunt aprobate la nivelul Autorității publice centrale care răspunde de activitate, după obținerea eventualelor avize necesare din partea Autorității publice centrale care răspunde de mediu, de către funcționari publici neutri, devenind obligatorii de realizat de către gestionari. Acest mecanism de stabilire corectă a cotelor de recoltă este completat, în scopul conservării echilibrului în natură, de prevederile legii care consideră contravenție nerealizarea acestor cote și infracțiune depășirea lor de către gestionari.

Așadar, lucrurile sunt cât se poate de clare și de judicios reglementate.
Cum sunt stabilite totuși surplusurile populaționale în așa fel încât, prin prelevarea acestora, să nu se pună în pericol populațiile de vânat, nici prin extrageri exagerate și nici prin extrageri subdimensionate care să conducă la suprapopulări, degenerări sau producerea de prejudicii societății? Problema antamată în mod științific cu peste 50 de ani în urmă și-a găsit soluționarea prin stabilirea unor efective optime pentru principalele specii de vânat sedentar, pe fiecare fond de vânătoare în parte.
Aceste efective optime au fost ulterior recalculate periodic, de regulă la 10 ani, pentru a fi luate în seamă schimbările intervenite în peisajul fondurilor de vânătoare. Astfel de efective optime sunt stabilite acum în România pentru cerbul comun, cerbul lopătar, căprior, capră neagră, mistreț, iepure, cocoș de munte, fazan, potârniche, urs și râs.

Prin urmare, pentru fiecare fond de vânătoare în parte sunt stabilite aceste efective optime. Sunt, de asemenea, stabilite pentru unele dintre aceste specii și structuri optime, pe sexe deocamdată.

Atât managerii fondului cinegetic, cât și vânătorii cunosc efectivele și structurile optime, precum și obligația lor de a tinde permanent, prin vânătoare, către acestea.
Efectivele reale de vânat, existente în fondurile de vânătoare, sunt recenzate anual, lucrarea definitivându-se primăvara, la sfârșitul fiecărui an vânătoresc. Se recenzează de fapt stocul de reproducție rămas după sezonul de vânătoare și după trecerea perioadei critice de iarnă, fără a fi luată în considerare progenitura din anul respectiv.
Din diferența celor două categorii de efective, conform unor formule de calcul și unor programe pe computer menite să elimine eventuale erori de recenzare, se stabilesc cotele anuale de recoltă, bineînțeles luând în considerare anumite sporuri naturale anuale, diferite de la specie la specie și de la o zonă altitudinală la alta.
Etapele prezentate mai sus, concis și simplu pentru o mai facilă înțelegere, ascund în spate ani de cercetări privind nivelul efectivelor optime, al sporurilor naturale și al metodelor eficiente de evaluare, precum și o experiență de 50 de ani în ceea ce astăzi numim „vânătoare durabilă”. Pentru toate celelalte specii de vânat sedentar la care nu sunt stabilite efective optime, se are în vedere, la stabilirea cotelor anuale de recoltă, doar evoluția efectivelor acestora, o anumită densitate a lor, considerată normală și experiența acumulată în timp în ceea ce privește nivelul posibilităților de vânare.
În sfârșit, pentru speciile migratoare se are în vedere doar evoluția efectivelor acestora, inclusiv în lume, și, bineînțeles, experiența cotelor de recoltă realizate în anii precedenți.
Toate aceste lucrări și etape necesare stabilirii cotelor de recoltă sunt monitorizate atent de la nivelul autorităților publice centrale care răspund de activitatea cinegetică și de activitatea de protecție a mediului, apoi aprobate de cea dintâi, cu avizul celei de-a doua. Pentru speciile de vânat strict protejate și pentru cele din zona ariilor protejate, nu din ariile strict protejate unde nu se vânează, mai este necesar și avizul Academiei de Științe Agricole și Silvice.

Iată așadar „furcile caudine” care asigură o gestionare durabilă, în interesul perenității vânatului și al vânătorilor din România.

Recomandam

A.G.V.P.S. din România

Constituie principalul partener de dialog competent la nivel naţional, în probleme de vânătoare și de pescuit recreativ/sportiv, și singura organizație neguvernamentală în profil cinegetic și halieutic recunoscută internațional de Consiliul Internațional al Vânătorii și al Protecţiei Vânatului (C.I.C.), din anul 1930, de Confederația Internațională de Pescuit Sportiv (C.I.P.S.), din anul 1957, și de Federația Asociațiilor de Vânătoare și Conservare a Faunei Sălbatice din Comunitatea Europeană (F.A.C.E.), din anul 2000. În această dublă calitate, A.G.V.P.S. din România constituie veriga de legătură și susținere a intereselor asociațiilor locale și a membrilor acestora în relațiile cu autoritatea statului și cu organismele internaționale, în profil.

A.G.V.P.S. din România are calitatea de persoană juridică de utilitate publică și de drept privat, apolitică, fără scop lucrativ, cu patrimoniu propriu, distinct și indivizibil
© A.G.V.P.S. 2021. Toate drepturile rezervate.
GDPR   |   Mentiuni legale   |   by CREA