biodiversitate
Administrarea fondurilor cinegetice
În decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei sălbatice de interes vânătoresc, au suferit modificări esențiale.
Mai întâi, vânatul a fost considerat res nullius, fiecare vânător dobândindu-l oriunde și oricând, după necesități și posibilități.Se considera, pe bună dreptate, că vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparține nici unui proprietar de teren. Nici măcar în privința vânatului sedentar nu s-au putut emite astfel de pretenții, avându-se în vedere că și acesta se deplasa, fără opreliști, de pe o proprietate pe alta.
Cu timpul, proprietarii marilor latifundii agricole și forestiere și-au extins pretențiile și asupra vânatului aflat temporar pe suprafețele ce le aparțineau, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviință, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alți vânători.
Acest principiu, care s-a impus în marea majoritate a țărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat și în România interbelică. Vânatul aparținea în totalitate, atât cel sedentar cât și cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător – membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România – nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate și, implicit, permisul de vânătoare necesar. În situația proprietăților mai mici de 100 ha, contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmițându-se bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.
După 1947, o dată cu promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepție, în proprietatea statului, deținătorii de terenuri pierzându-și orice drept asupra acestuia. Conform conținutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărțit în unități de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuțiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost însă încredințată, pe bază de contract, asociațiilor vânătorești, dar numai pe circa 2/3 din suprafața cinegetică a țării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură și-a oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite Gospodării Vânătorești Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafața cinegetică a țării.
Așa era organizată activitatea vânătorească și în decembrie 1989, cu o pondere puțin mai ridicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeței date în folosință asociațiilor vânătorești afiliate A.G.V.P.S. din România (63%).
Transformările socio-economice petrecute în țara noastră după această dată, ca și necesitatea alinierii legislației române la noile reglementări internaționale în materie, au impus modificarea conținutului Legii economiei vânatului.
Noua lege, intitulată Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996, a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct. 1996. Ea a fost, în principal, rezultatul intervențiilor și insistențelor conducerii A.G.V.P.S. din România la nivelul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și de vânătoare. Forțați de împrejurări și de scăderea aparent nejustificată a efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, s-au aliniat la această inițiativă și reprezentanții Regiei Naționale a Pădurilor.
Conform prevederilor acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:
• Fondul cinegetic național – cuprinzând vânatul, care a fost și a rămas bun public, și biotopul acestuia, a cărui componentă terenul, poate fi bun public sau privat – a fost împărțit în unități de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafețe de minimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal și 10.000 ha la munte, ceea ce a asigurat, în continuare, o stabilitate relativă vânatului și premizele unei culturi cinegetice eficiente;
• Vânatul, principala componentă a fondului cinegetic național, a rămas pe mai departe bun public, ceea ce l-a scos de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol și silvic; aceștia au fost totuși recompensați cu 81% din valoarea tarifului de gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul și practicarea vânătorii pe suprafețele de teren ce le aparțin;
• Ministerul în atribuțiile căruia a intrat responsabilitatea administrării fondului forestier și fondului cinegetic național răspundea de strategia în domeniu, de reglementarea activității, de verificarea aplicării actelor normative în materie și de respectarea prevederilor contractelor de arendă; de asemenea, răspundea de urmărirea evoluției efectivelor de vânat și de aprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă;
• Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se puteau încheia pe minimum 10 ani, de către autoritatea publică centrală de resort cu asociațiile vânătorești și cu Regia Națională a Pădurilor, ultimele având obligația contractuală de a conserva efectivele de vânat la un anumit nivel și într-o anumită structură, stabilite de această autoritate prin institute de cercetare ca fiind optime pentru biotop;
• Vânătorii, români sau străini, puteau gestiona fonduri de vânătoare numai dacă erau organizați în asociații vânătorești și numai dacă erau calificați în acest sens, printr-un examen de vânător, susținut în fața unei comisii naționale, după minimum un an de pregătire teoretică și practică în materie;
• Numărul vânătorilor era limitat în funcție de suprafața fondului cinegetic, iar dobândirea calității de vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibile din cadrul fiecărei organizații vânătorești; cifra de 60.000 de vânători corespundea în prezent suprafeței și potențialului cinegetic al fondurilor de vânătoare preluate în gestionare de asociațiile vânătorești;
• Vânătoarea se practica numai de vânători, în principal în scopul menținerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, precum și pentru conservarea vigurozității și calității vânatului; în secundar, vânătoarea se practica și în scop social, iar în subsidiar și pentru rezultatele materiale ce decurgeau din aceasta. Legea elaborată în baza principiilor prezentate concis mai sus a fost pusă, în același timp, în acord cu prevederile Convențiilor internaționale în materie, motiv pentru care avea un pronunțat caracter protecționist și asigura un cadru eficient și democratic de coordonare a activității cinegetice.
Numai că, din interese politice de moment și din interese economice cu grijă ascunse, s-a dorit și a fost influențată înlocuirea legii, cu una categoric inferioară acesteia. Ne referim la Legea nr. 407/2006, a vânătorii și protecției fondului cinegetic, modificată și completată aproape imediat prin Legea nr. 197/2007 și Legea nr. 215/2008, în scopul de a deveni cât de cât acceptabilă și aplicabilă.
Legea nr. 407/2006, modificată și completată, reprezintă în fapt o compilație a Legii nr. 103/1996, adaptată neinspirat și interesat perioadei de tranzacție pe care o parcurgem. Principiile administrării și gestionării faunei de interes cinegetic s-au păstrat însă, ca și suprafața mare a fondurilor de vânătoare, ceea ce a favorizat o gestionare în continuare durabilă a acestei faune.
Intențiile de modificare și completare sau de înlocuire a legii, manifestate în continuare, maladiv, de reprezentanții instalați politic ai autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, pot pune, în viitor, în real pericol gestionarea durabilă despre care am făcut vorbire și perenitatea vânătorii în România.
Cu timpul, proprietarii marilor latifundii agricole și forestiere și-au extins pretențiile și asupra vânatului aflat temporar pe suprafețele ce le aparțineau, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviință, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alți vânători.
Acest principiu, care s-a impus în marea majoritate a țărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat și în România interbelică. Vânatul aparținea în totalitate, atât cel sedentar cât și cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător – membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România – nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate și, implicit, permisul de vânătoare necesar. În situația proprietăților mai mici de 100 ha, contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmițându-se bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.
După 1947, o dată cu promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepție, în proprietatea statului, deținătorii de terenuri pierzându-și orice drept asupra acestuia. Conform conținutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărțit în unități de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuțiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost însă încredințată, pe bază de contract, asociațiilor vânătorești, dar numai pe circa 2/3 din suprafața cinegetică a țării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură și-a oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite Gospodării Vânătorești Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafața cinegetică a țării.
Așa era organizată activitatea vânătorească și în decembrie 1989, cu o pondere puțin mai ridicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeței date în folosință asociațiilor vânătorești afiliate A.G.V.P.S. din România (63%).
Transformările socio-economice petrecute în țara noastră după această dată, ca și necesitatea alinierii legislației române la noile reglementări internaționale în materie, au impus modificarea conținutului Legii economiei vânatului.
Noua lege, intitulată Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996, a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct. 1996. Ea a fost, în principal, rezultatul intervențiilor și insistențelor conducerii A.G.V.P.S. din România la nivelul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și de vânătoare. Forțați de împrejurări și de scăderea aparent nejustificată a efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, s-au aliniat la această inițiativă și reprezentanții Regiei Naționale a Pădurilor.
Conform prevederilor acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:
• Fondul cinegetic național – cuprinzând vânatul, care a fost și a rămas bun public, și biotopul acestuia, a cărui componentă terenul, poate fi bun public sau privat – a fost împărțit în unități de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafețe de minimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal și 10.000 ha la munte, ceea ce a asigurat, în continuare, o stabilitate relativă vânatului și premizele unei culturi cinegetice eficiente;
• Vânatul, principala componentă a fondului cinegetic național, a rămas pe mai departe bun public, ceea ce l-a scos de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol și silvic; aceștia au fost totuși recompensați cu 81% din valoarea tarifului de gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul și practicarea vânătorii pe suprafețele de teren ce le aparțin;
• Ministerul în atribuțiile căruia a intrat responsabilitatea administrării fondului forestier și fondului cinegetic național răspundea de strategia în domeniu, de reglementarea activității, de verificarea aplicării actelor normative în materie și de respectarea prevederilor contractelor de arendă; de asemenea, răspundea de urmărirea evoluției efectivelor de vânat și de aprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă;
• Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se puteau încheia pe minimum 10 ani, de către autoritatea publică centrală de resort cu asociațiile vânătorești și cu Regia Națională a Pădurilor, ultimele având obligația contractuală de a conserva efectivele de vânat la un anumit nivel și într-o anumită structură, stabilite de această autoritate prin institute de cercetare ca fiind optime pentru biotop;
• Vânătorii, români sau străini, puteau gestiona fonduri de vânătoare numai dacă erau organizați în asociații vânătorești și numai dacă erau calificați în acest sens, printr-un examen de vânător, susținut în fața unei comisii naționale, după minimum un an de pregătire teoretică și practică în materie;
• Numărul vânătorilor era limitat în funcție de suprafața fondului cinegetic, iar dobândirea calității de vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibile din cadrul fiecărei organizații vânătorești; cifra de 60.000 de vânători corespundea în prezent suprafeței și potențialului cinegetic al fondurilor de vânătoare preluate în gestionare de asociațiile vânătorești;
• Vânătoarea se practica numai de vânători, în principal în scopul menținerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, precum și pentru conservarea vigurozității și calității vânatului; în secundar, vânătoarea se practica și în scop social, iar în subsidiar și pentru rezultatele materiale ce decurgeau din aceasta. Legea elaborată în baza principiilor prezentate concis mai sus a fost pusă, în același timp, în acord cu prevederile Convențiilor internaționale în materie, motiv pentru care avea un pronunțat caracter protecționist și asigura un cadru eficient și democratic de coordonare a activității cinegetice.
Numai că, din interese politice de moment și din interese economice cu grijă ascunse, s-a dorit și a fost influențată înlocuirea legii, cu una categoric inferioară acesteia. Ne referim la Legea nr. 407/2006, a vânătorii și protecției fondului cinegetic, modificată și completată aproape imediat prin Legea nr. 197/2007 și Legea nr. 215/2008, în scopul de a deveni cât de cât acceptabilă și aplicabilă.
Legea nr. 407/2006, modificată și completată, reprezintă în fapt o compilație a Legii nr. 103/1996, adaptată neinspirat și interesat perioadei de tranzacție pe care o parcurgem. Principiile administrării și gestionării faunei de interes cinegetic s-au păstrat însă, ca și suprafața mare a fondurilor de vânătoare, ceea ce a favorizat o gestionare în continuare durabilă a acestei faune.
Intențiile de modificare și completare sau de înlocuire a legii, manifestate în continuare, maladiv, de reprezentanții instalați politic ai autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, pot pune, în viitor, în real pericol gestionarea durabilă despre care am făcut vorbire și perenitatea vânătorii în România.
Recomandam
A.G.V.P.S. din România
