Începuturile organizării vânătoreşti din România, în asociaţii vânătoreşti locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Prima societate autentică de vânătoare a fost înregistrată în România,  la Bucureşti, în anul 1970. A urmat constituirea altor şi altor societăţi locale de vânătoare, după preocupările europene în domeniu, din acea perioadă. Dintre noile societăţi de vânătoare înfiinţate, reamintim doar „Uniunea Vânătorilor din Braşov” şi „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, ambele fondate în acelaşi an, 1883.

Chiar dacă începuturile organizării vânătoreşti din ţara noastră au devansat, la acea vreme, multe iniţiative similare din alte ţări europene, constituirea unei Uniuni Naţionale a  Vânătorilor din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanţii societăţilor de vânători din fostele provincii româneşti au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate naţională de intervenţie eficientă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii intereselor comune ale tuturor vânătorilor din ţara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătoreşti din România, întru înnobilarea pasiuni vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora şi prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când şi cum permitea legea.
           De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se constituia, şi la Bucureşti, în 5-7 iunie 1919, „Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum s-a precizat deja, „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein).
            Constituirea unei singure Uniuni Naţionale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca şi realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de „incidentul Scraba”, care a pus în pericol, pentru moment, realizarea unirii. Totuşi, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegaţi ai societăţilor de vânătoare din întreaga ţară, ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” şi ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârşit, fuziunea.

Data de 5 iunie 1919 reprezintă aşadar momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”.

Pentru clarificarea situaţiei, caracterizate la acea vreme ca fiind de „echivoc nesănătos”, a fost necesară intervenţia promptă a statului, mai întâi prin Legea promulgată cu Decretul Regal nr. 1393/29 Martie 1923, apoi prin Deciziunea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, nr. 53350 din 14 iunie 1923.           
Legea, împreună cu „Statutele Uniunii Generale a Vânătorilor din România”, prin care se recunoştea personalitatea juridică a Uniunii, a fost votată la 5 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor şi la 8 martie 1923 în Senat, fiind promulgată la data de 29 martie 1923.

În continuare, prin Deciziunea menţionată, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor a dispus desfiinţarea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu sediul în Bucureşti, Calea 13 Septembrie nr. 85 şi a publicaţiei acesteia „Revista Vânătorilor”, lăsând în fiinţă doar „Uniunea Generală a Vânătorilor din România” cu sediul în Bucureşti, Bulevardul Carol nr. 30 şi organul de presă al acesteia, intitulat tot „Revista Vânătorilor”.
Odată cu publicarea Legii şi Deciziunii despre care s-a făcut vorbire, a fost definitivat unitar cadrul constituţional şi juridic necesar organizării vânătorilor şi desfăşurării activităţii vânătoreşti în România.

Încă de la început, Uniunea Generală a Vânătorilor din România s-a bucurat de un prestigiu aparte, sub „Înaltul Patronaj” al membrilor Familiei Regale. M.S. George al Greciei şi A.S.R. Principele Nicolae au fost nominalizaţi, pentru o anumită perioadă de timp, ca Înalţi Preşedinţi de Onoare ai Uniunii. Însuşi M.S. Regele Ferdinand I, vânător pasionat şi de mare ţinută etică, şi-a găsit timp pentru a se adresa, în mod repetat, membrilor Uniunii pe care familia Regală a continuat să o patroneze.

De abia în anul 1945, după evenimentele surprinzătoare de la 23 august, conducerea Uniunii Generale a Vânătorilor din România a fost regândită şi preluată, pentru scurt timp, de un Consiliu nou, al cărui preşedinte a fost întronat Mihail Sadoveanu.

Cinci ani mai târziu, în anul 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S. din România), alipindu-i-se acesteia şi asociaţiile şi societăţile private de pescari sportivi.

A urmat anul 1968, care, prin noua împărţire administrativ-teritorială a ţării în judeţe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociaţii judeţene (39) şi din municipiul Bucureşti (6) ale vânătorilor şi pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziţii administrative, în condiţiile respectării întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954.
            Toate reglementările legale, care au urmat cu privire la vânătoare, la pescuitul sportiv şi la portul armelor au nominalizat consecvent şi au instituţionalizat astfel A.G.V.P.S. din România, fiind mai apoi definită cu claritate, prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca „organizaţie obştească, cu personalitate juridică şi cu statut propriu”.
            După evenimentele din decembrie 1989, mai multe filiale şi chiar grupe ale unor asociaţii judeţene de vânătoare şi pescuit sportiv s-au desprins din asociaţiile mamă şi s-au constituit, cu acordul adunărilor generale şi în baza prevederilor Legii nr. 21/1924, ca persoane juridice distincte, cu patrimoniu propriu, privat şi indivizibil. Au urmat şi alte constituiri de asociaţii ale vânătorilor, ale pescarilor sportivi şi ale vânătorilor şi pescarilor sportivi, pe principiul liberei asocieri şi în baza prevederilor Legii nr. 21/1924 sau ale Ordonanţei nr. 26/2000, dintre care foarte multe s-au afiliat la A.G.V.P.S. din România. Urmare a acestei situaţii, A.G.V.P.S. din România cuprinde în prezent peste 140 de asociaţii ale vânătorilor şi/sau pescarilor sportivi cu sediile în Bucureşti, în reşedinţele de judeţe şi în multe alte municipii şi localităţi. Majoritatea acestor asociaţii legal constituite, care cuprind peste 95% din numărul vânătorilor din ţară şi peste 80% din numărul pescarilor sportivi, şi-au reconfirmat afilierea la A.G.V.P.S. din România.

           În plan internaţional, A.G.V.P.S. din România a rămas cu continuitate, din anul 1931, membră în Consiliul Internaţional al Vânătorii şi al Protecţiei Vânatului (C.I.C.) şi, din anul 1954, membră în Confederaţia Internaţională de Pescuit Sportiv (C.I.P.S.). Din anul 2000, A.G.V.P.S. din România a devenit membră, cu drepturi depline, şi în Federaţia Asociaţiilor de Vânători din Comunitatea Europeană (F.A.C.E.), fiind printre primele, dacă nu chiar prima organizaţie neguvernamentală din România acceptată într-o structură a U.E.

           În ceea ce priveşte organele de conducere ale A.G.V.P.S. din România - Congresul şi Consiliul – este de reţinut faptul că acestea sunt compuse exclusiv din membri delegaţi la Congres ai organizaţiilor afiliate, care îndeplinesc anumite condiţii statutare. Preşedintele, vicepreşedinţii şi ceilalţi membri ai acestor organe de conducere sunt eligibili pentru perioade de  câte 5 ani.
            De la nivelul conducerii A.G.V.P.S. din România a fost şi este coordonată, în mod unitar, întreaga activitate de reprezentare a intereselor organizaţiilor afiliate şi, implicit, ale tuturor membrilor acestor organizaţii.   
            Cu toate acestea, după evenimentele din 1989, mai exact de prin 1998 încoace, A.G.V.P.S. din România - cu sediul în Bucureşti, Calea Moşilor nr. 128 - a fost nevoită să suporte constituirea interesată, cu sprijinul unor reprezentanţi de seamă ai autorităţi publice centrale care răspunde de silvicultură, a unei pseudo A.G.V.P.S. din România, cu sediul în Bacău. Situaţia de ilegalitate evidentă a celei din urmă s-a tranşat târziu, de această dată cu ajutorul instanţelor competente de judecată, reuşindu-se în final dizolvarea şi lichidarea acesteia de două ori succesiv, deoarece, după obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile pentru dizolvarea şi lichidarea  pseudo A.G.V.P.S. cu sediul la Bacău, acesta a reuşit să se mai constituie odată. Pe lângă cheltuiala inerentă implicată de acţiunea noastră şi de timpul pierdut, situaţia de gravă ilegalitate, acceptată şi încurajată de reprezentanţi autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, a condus la spargerea unităţii de reprezentare a vânătorilor şi pescarilor sportivi din România, dizidenţii beneficiind însă din plin, de acţiunile conducerii A.G.V.P.S. din România, susţinute în interesul asociaţiilor afiliate şi ale membrilor acestora.
            Ulterior, după anul 2000, s-a mai înfiinţat, în absolută contradicţie cu legea, şi un aşa zis Sindicat Naţional al Vânătorilor din România, iar de câţiva ani, după anul 2004, şi o Federaţie Naţională a Pescarilor Sportivi din România (FNPSR), ambele cu sprijinul unor reprezentanţi ai structurilor autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. Acestea au reîncercat, în mod repetat, dizolvarea şi lichidarea A.G.V.P.S. din România şi a unor asociaţii afiliate, printre care cele înfiinţate în anul 1968. Toate acţiunile ostile A.G.V.P.S. din România şi asociaţiilor afiliate la aceasta, demarate de aşa-zisul Sindicat Naţional al Vânătorilor şi aşa-zisa Federaţie Naţională a Pescarilor Sportivi, au fost câştigate însă, fără excepţii până acum, de către A.G.V.P.S. din România şi asociaţiile afiliate. Acesta nu înseamnă că acţiunile ostile iniţiate de aceste entităţi interesate şi stimulate împotriva noastră s-au încheiat. Mai există, de dată recentă, o iniţiativă similară, de înfiinţare a unei pretinse Federaţii Naţionale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România, cu sediul în Buzău, constituită din două asociaţii locale, Muflonul şi Pisica Sălbatică, dintre care doar prima a reuşit să dobândească fond cinegetic în gestiune. Deşi acţiunile şi activităţile acestor asociaţii se desfăşoară în contradicţie cu preceptele de ordine publică, ele sunt susţinute, din interese oculte, de anumiţi funcţionari publici ai organismelor statului cu atribuţii în profil şi în domeniul apărării ordinei de drept.
            A.G.V.P.S. din România nu are cum să evite astfel de situaţii ostile ei şi asociaţiilor afiliate, generate, acceptate sau susţinute de anumiţi funcţionari publici, dar nu numai, deoarece aceştia sunt categoric interesaţi de un alt mod de atribuire în exploatare durabilă a resurselor naturale regenerabile denumite generic vânat şi peşte. Atâta timp cât A.G.V.P.S. din România va apăra eficient interesele asociaţiilor afiliate şi ale membrilor acestora, se va situa pe o poziţie contrară intereselor unor reprezentanţi ai autorităţilor publice centrale care răspunde de vânătoare şi de pescuit recreativ-sportiv şi ale prietenilor din umbră ai acestora, în cazurile în care aceştia doresc un alt mod de atribuire, clientelar, a gestiunii  fondurilor cinegetice şi bazinelor piscicole naturale din România.
            Din cauza acestor contradicţii de interese, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură a încercat şi a reuşit să elimine sintagma „A.G.V.P.S. din România” din legile actuale privind pescuitul, în anul 2001, şi vânătoarea, în anul 2006. A fost eliminată sintagma şi din Legea armelor si muniţiilor în anul 2003. S-a încercat să se lase, astfel, fără legitimitate A.G.V.P.S. din România, care a fost înfiinţată prin lege şi trebuia, conform prevederilor Ordonanţei nr. 26/2000, să-şi desfăşoare activitatea sub autoritatea legilor prin care s-a înfiinţat (sau prin care a fost instituţionalizată). Numai că toate aceste legi au fost, rând pe rând, abrogate. Pentru a evita situaţia de discutabilă legitimitate a A.G.V.P.S. din România, în care era împinsă din iniţiativa unor reprezentanţi ai autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, conducerea acesteia a încercat şi a reuşit, la nivelul instanţelor judecătoreşti competente, în baza prevederilor Ordonanţei nr. 26/2000, să înscrie definitiv şi irevocabil, A.G.V.P.S. din România în Registrele speciale al Asociaţiilor şi Fundaţiilor.
Soluţia dată de judecători este atipică, fiindcă Ordonanţa nr. 26/2000 nu a prevăzut decât cazul asociaţiilor şi fundaţiilor înfiinţate prin lege şi cazul celor constituite în baza Legii 21/1924 sau a acestei ordonanţe. Nu a prevăzut şi cazul asociaţiilor şi fundaţiilor înfiinţate prin legi care ulterior s-au abrogat, cum a fost cazul A.G.V.P.S. din România.
            În concluzie, A.G.V.P.S. din România este acum persoana juridică de drept privat şi de utilitate publică, apolitică, cu patrimoniu propriu, distinct şi indivizibil. Este înscrisă, definitiv şi irevocabil, în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor de pe lângă Judecătoria sectorului II, sub nr. 4/2000, şi în Registrul Naţional al Asociaţiilor şi Fundaţiilor, sub nr. 1561/A/2000.

N. Şelaru